Scrisoare uitata! O mama care imbatraneste a scris aceasta scrisoare copiilor sai. Te atinge pana la lacrimi…

Distribuie prietenilor!

„Mama cea mai iubita fiinta”

…Ce-mi e si viata asta? De-abia ma mai pot misca pana in balcon ca sa ascult pirivighetoarea, singura mea prietena care mai vine si-mi canta in fiecare dimineata la geam. Ii place sa stea printre frunzele teiului care a-nceput sa dea in floare. Doamne, daca n-ar mai fi nici primavara asta, ce-ar face sufletul unui om care-i rapus de boala si de tristete? Of-of !.. cum mai trece timpul, iar dragii mei copii nu-mi mai scriu, nici nu vorbesc la telefon cu mine… Ce-o fi cu ei ? De cand s-a dus la ceruri Amelia, nimeni nu mai vine sa ma vada. A… ia sa ma uit prin scrisorile astea, si sa vad ce-mi scria « floarea de migdal », iubita mea sotie. O, ia uite-te, un plic nedeschis!… Cine mi l-o fi trimis ? He-he-he… prietenul meu Marinica ! Cand l-o fi scris, ca nici nu se mai vede data ?

„ Iubitul meu prieten, Doru, ieri am trecut prin fata casei tale din Domnesti, unde ani in sir ne-am jucat de-a hotii si vardistii, am furat cirese de la parintele Nicole, pentru care ma rog sa-l aiba Dumnezeu in paza, ca bun si intelept mai era. Iti mai aduci aminte cum intaratam cainele coanei Anica, vecina de peste drum, iar tu radeai si-i spuneai: „Azorica, te iei in gura cu noi?…” Dupa ce-l necajeam indejuns, ii aruncam cite-o coaja de malai pe care o prindea in gura printr-o saritura atletica, apoi se aseza cu botul pe labe, maraia si ne privea cu niste ochi sticlosi, ca ne apuca frica si o rupeam la fuga sa batem bateam mingea pe ulita, pana nu ne mai tineau picioarele, iar cand eram franti de oboseala o auzeam pe maicuta ta care ne striga: „Spalarea, copii!… Hai la masa! Gata!… Cred ca va ajunge pentru ziua de azi?”

M-am oprit pentru cateva minute si am privit peste gardul de uluca plecat spre interiorul curtii. Stii… eram in trecere (ma adusese un localnic cu Pobeda si ma lasae la monument), iar cum n-avem prea multa cale de batut pana la unchiul Bocanici, fratele mamei, la care am crescut cand eram mic atatia ani, (imi scrisese ca nu poate sa-si dea sufletul pana nu ma vede), mi-am aruncat privirea si am cautat sub nucul cel batran daca se mai pastreaza scaunelele noastre din chituci de stejar, pe care bunicul tau le facuse in mod special pentru noi. Probabil ca se gandise ca nu trebuie sa le mai caram dupa noi (ca pe cele din scandura de brad) si sa calarim pe calutii nostri inaripati, ce ne purtau in lupta crancena cu zmeii fiorosi care o rapisera pe Ileana Cosanzeana. Am cautat sa vad, prin colturile curtii, sabiile si sulitele, franghia cu care-l legam pe Statu-Barba-Cot, afurisitul ce ne punea atatea piedici de-a lungul calatoriei noastre pe taramul celalalt, unde aveam noroc sa fim salvati de Pajura vicleana care ne rodea carnea de pe pulpa picioarelor, iar cand ajungeam la suprafata pamantului eram ajutati de Zana Florilor care ne stropea ranile cu apa vie si, ca prin farmec, ne faceam bine, si iar porneam vijeliosi sa invingem duhurile rele.

In pragul casei, asezata pe un scaunel, am vazut pe buna ta mama care-si stergea ochii de lacrimi, apoi si-a pus mana stresina sa vada daca esti tu, Doru fiul iubit, mirandu-se, cum de ti-ai facut timp sa-i deschizi poarta si ai venit s-o vezi. Nu aveam intentia sa intru, dar mana mea a apasat pe clanta de la poarta dintr-un reflex al obisnuintei si am intram fara sa bat. M-am apropiat de batrana, am sarutat-o pe frunte si i-am ascultat vorbele dulci de heruvim, fara sa o-ntrerup.

– Cand Doru meu avea un an, l-am hranit si imbaiat, dragul mamei!… ca-l pierdeam din ochi de drag ce-mi era, iar tu i-ai multumit plangand toata noaptea.

– La varsta de doi anisori l-am invatat sa mearga, asa de scump era, ca ma topeam de fericire cand il priveam, iar tu i-ai multumit fugind de ea cand te chema.

– E-he… daca-ai sti, la varsta de trei anisori ii pregateam mancarea cu dragoste si abia de gustam din ea, numai sa vad cum este. Trebuia sa-i dau lui ca sa creasca mare si voinic. Il pierdeam din ochi si nu ma mai saturam privindu-l cum se ridica pe zi ce trecea.

Iar tu, amice, ai gasit de cuviinta sa-i multumesti aruncand farfuria pe jos, nestiind cat trudise saraca de ea sa-ti faca mancare. Se scula in toiul noptii sa gateasca si sa fie cat mai gustoasa,

ca in zorii zilei sa mearga la fabrica, unde se spetea muncind pe banda de lipit talpile la pantofi, sandale, bocanci, tenesi, etc.

– Doamne!… incepusem sa mai scap de griji, ajunsese la patru anisori, mergea in picioare, ca m-am bucurat enorm cand i-am dat niste creioane colorate si un bloc de desen; dar… ce crezi c-a facut strengarul?

… Dragutul de tine ai colorat masa din sufragerie, si erai bucuros de isprava ta. In loc sa te certe, ai primit un dulce sarut si cateva muscaturi usoare insotite de mangaierile gingase ale maicutei, care a trebuit sa lustriasca tablia mesei si sa-i dea cu bait pentru a-ndeparta mazgaliturile.

– O, de-ai sti tu, Marinica… doar ai crescut odata cu el, ca de ziua onomastica a lui Doru, cand implinise cinci ani, l-am imbracat in primul costum gri, camase alba si cravata roz, sandalute romane maro si palariuta de padurar cu pana de paun la bentita visinie, Doamne!… nu era copil mai frumos pe lume ca el, il pierdeam din ochi, nu alceva.

Iar tu, strengarule, ai sarit in prima balta, si cand ai vrut sa te scuturi de noroi, ai dat cu piciorul intr-o piatra de-ai luat pielea de pe bombeul sandalei. Ce-ti pasa de munca si banii maictei tale?…

– Ca sa vezi, Marinica mama, cand ajungi la o anumita varsta, ai sa vezi si tu… nu prea le mai tii minte pe toate, dar cand mi-amintesc de Doru meu, nici nu-mi vine sa cred!… totul mi-e asa de clar, parca a fost ieri: il vad cum a mers cu mine de mana spre scoala. Ce repede mai zburase timpul, ajunsese la varsta de sase ani, micutul. Cand l-am dus la scoala, eram mandra ca feciorul meu va invata carte si nu va mai fi obligat ca mine sa se chinuiasca in trei schimburi pentru o amarata de paine. Ce-am patit cu el!… nu-ti mai spun, inchinatul…

Iar tu strigai isterizat cand sa intri in clasa: „Nu merg! E bine? Nu vreau!…” Asa i-ai spulberat bucuria bietei tale maicute.

– Ce puteam sa-i fac?!… Era un copil zvapaiat si nu avea pic de astampar, spre deosebire de tine care erai mai linistit, (asa ma vedea dansa care nu statea cu mine sa fi vazut ce peri albi ii scoteam maicutei si bunicii mele, unchului Bocanici, care se-ngrijau de educatia mea, fiindca si tatal meu, ca si al tau, cazusera la Cotul Donului rapusi de glaonte), dar

ce mi-am zis: ia sa-i iau din economiile mele o minge, sa nu se mai uite cu jind la alti copii cum se joaca…

Iar tu i-ai facut o bucurie nespusa: ai aruncat-o cu toata forta in geamul vecinilor, pe care a trebuit sa-l plateasca sarmana ta mama.

– He-he, ce sa mai vorbim!… Doru a fost intotdeauna o surpriza pentru mine… Nu-ti vine sa crezi? Tot ce vedea, tinea mortis sa-i cumpar, chit ca nu aveam bani, ca-mi aduc aminte: cred ca avea opt anisori cand i-am luat o-nghetata cu frisca si cacao… Ce puteam sa-i fac? Sa moara copilul!… de pofta? Poate nu stiai, Doru era dupa pierit, ca-nainte am mai avut o sarcina pe care am pierdut-o cand aveam opt luni. Ce-am mai patimit… Credeam ca n-o sa mai am urmasi. Costica tocmai plecase in razbel, saracu’… si n-avu norocul sa-si vada feciorul; zace in pamant strain fara cruce la cap, ca nimeni nu stie pe unde-i putrezesc oasele. Doamne-Doamne, cate necazuri mai indurai in viata asta… A, cum iti spuneam, poate ca aveam si eu pofta sa gust din inghetata… dar i-am dat-o lui, ca atat ma rugase. Asa e mama, se lasa pe ea si-i da copilului… Nu pe el deschideam ochii, ca daca nu l-as fi avut… cred ca nu o mai duceam mult, dar cum era pripit din fire, mi-a facut-o.

Ai scapat inghetata in poala ei, iar drept multumire, nerusinatule, tot tu faceai pe suparatul ca i s-a turtit motul de fistic.

– Nu stiu cum erau unii copii, dar al meu avea o sensibilitate deosebita cand asculta muzica la aparatul de radio, ca mi-am zis: cine stie care-i norocul lui?… ia sa-l dau sa studieze pianul, si i-am platit, cum numai eu stiu, lectiile la domnul profesor Musat…

Dar spre surprinderea maicutei tale, nici nu te-ai deranjat sa exersezi vreodata, credeai ca totul ti se cuvine.

Marine, copiii sunt schimbatori, asa a fost si Doru meu: i-a venit pofta sa faca gimnastica, box, apoi fotbal… Fiindca-l iubeam, ii faceam toate poftele. Nici nu implinise zece ani, ca am fost obligata sa-l duc zilnic la antrenamente, cu tramvaiul, masina, ori pe jos… ca nu mai rezistatm de

obosita cat eram si, unde mai pui, ca il sarbatoream ca pe un print de la o zi de nastere la alta, fiindca numai pe el il aveam. Ma gandeam ca la batranete… cine o sa fie langa mine, daca nu el? Crezi ca greseam?…

Iar tu, cand coborai din mijloacele de transport, sareai si alergai voios spre terenul de sport si nu te uitai niciodata inapoi, sau sa-i spui un cuvant de multumire iubitei tale maicute.

– De-acum crescuse, avea unsprezece anisori, ce mai!… incepuse sa aiba personalitatea lui, ca-n momentul cand l-am dus la cinema, pe el si prietenii lui, oferindu-le ca surpriza sa vizioneze un film „Dragoste de mama”, domnule, s-a ofensat, bata-l norocul!

I-ai cerut sa se aseze in alt rand, nu voiai sa fii deranjat.

– Pe zi ce trecea, Doru meu manifesta o independenta fata de mine, care o simteam ca-i o sageata ce ma raneste in suflet, fiindca actiunile mele de dragoste pentru el, recomandarile pe care i le faceam sa-l apar de ispitele nefaste ale tineretii… Cand ii spuneam ca la doar cei doisprezece ani ai lui nu-i bine sa se uite la anumite programe de televiziune, Doru meu a gasit de cuvinta sa-mi ascute povata? Niciodata.

Abia asteptai sa iese din casa, ca faceai exact pe dos ce-ti spusese.

Distribuie prietenilor!

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *