Home / Exclusiv / SCLAVIA ÎN JAPONIA ANTICĂ

SCLAVIA ÎN JAPONIA ANTICĂ

“Kojiki” şi “Nihon Shoki”, care poartă şi denumirea de “istorii” străvechi ale Japoniei, nu reprezintă expuneri ale istoriei poporului japonez, ele au fost create pentru a preamări aristocraţia gentilică şi pe împărat, care au guvernat partea centrală a Japoniei în secolele VI-VII e.n (după calendarul european). Acest lucru l-au dovedit mulţi autori, începând cu Arai Hakuseki şi terminând cu profesorul Tsuda Sokiki. S-a stabilit de asemenea că “Kojiki” şi “Nihon Shoki” erau citite numai de curtea imperială şi de învăţaţii de la curte, fiind cu desăvârşire inaccesibile maselor popolare.

Publicitate:

Mai târziu, când în Japonia s-a instaurat un sistem monarhic de tip modern, unii au început să susţină stăruitor că în “Kojiki şi “Nihon Shoki” ar fi expusă istoria poporului japonez. Dar cercetările ştiinţifice în domeniul istoriei antice a poporului japonez, cercetările arheologice şi studierea societăţii antice se află şi astăzi, în multe privinţe, într-un stadiu pregătitor.

Se afirmă până în prezent că cultura japoneză ar fi cea mai veche. Dar faptele arată că, în comparaţie cu cultura altor ţări, cultura japoneză a apărut şi a început să se dezvolte mult mai târziu. Potrivit ultimelor date ale cercetărilor arheologice, rămăşiţele incontestabile ale celei mai vechi culturi umane din Japonia datează din perioada culturii “Jomon”, adică a culturii neolitice. Deocamdată nu există date certe din punct de vedere ştiinţific cu privire la existenţa în Japonia a unei culturi mai vechi, cultura paleolitică. Până în prezent, în cursul săpăturilor efectuate în diferite regiuni ale Japoniei, s-au descoperit circa 10.000 de obiecte, care sunt monumente ale culturii “Jomon”.

În perioada culturii “Yayoi”, care a urmat culturii “Jomon”, adică în perioada uneltelor din metal şi piatră, poporul japonez a trecut la agricultură. În această perioadă a apărut în Japonia cultura în adevăratul sens al cuvântului. Acest proces a avut loc între secolul al II-lea î.e.n. şi secolul I e.n.

Omul a apărut pe pământ cu 1.500.000 de ani în urmă. Acest lucru îl dovedesc rămăşiţele pitecantropului, găsite în Java, ale sinantropului, descoperite la Cijoukoundian, la sud de Pekin, ale eoantropului, găsite la Piltdown, în Anglia şi ale vechiului om din Heidelberg, în Germania.

După dispariţia acestor oameni străvechi a apărut un om mai apropiat de omul tip contemporan. Se poate presupune că aceasta s-a întâmplat acum 150.000 de ani. Urmele omului din era paleolitica au fost descoperite în diferite regiuni ale flobului. Ele permit să se afirme că omul din paleolitic se îndeletnicea cu vânătoarea şi folosea focul. Omului din paleoliticul superior îi era caracteristică cultura erei de piatră. Acest aşa-numit om “cu raţiune” (homo sapiens) este predecesorul direct şi strămoşul omului contemporan. Osemintele acestor oameni dovedesc că omul a fost rodul amestecului dintre diferite tipuri. Acesti oameni din vremurile cele mai vechi ne-au lăsat admirabile picturi în peşteri.

Păşind în neolitic, omenirea a trecut la agricultură. Aceasta s-a întâmplat în mileniile V-VI î.e.n. Se presupune că acest proces a început în regiunea Asiei anterioare. O dată cu trecerea la agricultură, omul a începput pentru prima oară să creeeze cultură. După aceasta, când a cunoscut metalele, omul a început să treacă la producţia meşteşugărească. Acest proces a început în Asia anterioară şi în Egipt, iar apoi a cuprins şi Europa.

Istoria omenirii începe aproximativ în mileniul al III-lea î.e.n. După descompunerea comunei primitive, cultura antică s-a dezvoltat o dată cu dezvoltarea sclavagismului, ajungând la apogeul înfloririi sale în secolul al V-lea î.e.n. Grecia a dat lumii pe Pitagora, Socrate, Aristotel, Platon şi alţi filozofi, India pe Sakya-Muni, China pe Confucius şi Lao-ţze. În Grecia antică apărea democraţia republicană.

În secolul al II-lea î.e.n. a luat naştere şi în Japonia istoria culturii, deşi era cu mult în urma istoriei antice universale. Primul om civilizat din Japonia a fost de asemenea agricultorul. Prin modul său de viaţă, care poate fi restituit după vasele de lut rămase de la agricultori, poporul din Japonia antică era cu mult în urma popoarelor din alte ţări, dar avea totuşi unele trăsături comune cu ele.

Se poate presupune că şi poporul japonez a avut atunci un mod de trai care este considerat caracteristic pentru orânduirea comunei primitive. Cu toate că deocamdată nu există material suficient, se poate emite totuşi ipoteza ştiinţifică că în acea perioadă societatea japoneză era gentilică şi avea avea caracteristicile comunismului primitiv, că în ea se observa deja o diviziune a muncii, dar nu existau încă deosebiri de clasă, nu existau asupritori şi asupriţi, toţi membrii comunităţii gentilice – bărbaţi şi femei – bucurându-se de formele primitive ale libertăţii şi egalităţii, iar conducerea comunei primitive era exercitată de adunarea poporului, convocată cu regularitate.

În alte ţări ale lumii, o dată cu dezvoltarea forţelor de producţie, orânduirea comunei primitive a dispărut şi pe ruinele ei a luat fiinţă societatea sclavagistă antică, în care o minoritate dominantă stăpânea şi exploata majoritatea poporului, alcătuită din sclavi. Majoritatea populatiei era subordonată unui mic grup de exploatatori şi lucra pentru ei. Societatea sclavagistă antică din Japonia îşi are particularităţile sale. Din această cauză, unii oameni de ştiinţă afirmă că, deşi în Japonia antică au existat scalvi, societatea japoneză antică nu poate fi considerată sclavagistă, deoarece sclavii nu alcătuiau majoritatea populaţiei. Însă aceste informaţii pot fi greşite. În primul rând, s-a dovedit că în Japonia antică bărbaţi şi femei erau vânduţi şi cumpăraţi în mod oficial ca sclavi şi ca obiect de proprietate. Munca acestor sclavi era folosită în agricultură, care reprezenta principala formă a producţiei în acea perioadă.

În al doilea rând, deşi sclavii reprezentau într-adevăr un număr mic în comparaţie cu restul populaţiei (faţă de Grecia antică, unde sclavii reprezentau o proporţie importantă din numărul total al locuitorilor, în Japonia antică erau sclavi numai aproximativ 10% din totalul populaţiei), nu trebuie uitat faptul că în Japonia sclavii erau concentraţi în mâinile unui grup foarte restrâns al clasei privilegiate. Deşi nivelul producţiei era extrem de redus şi avuţia naţională era infimă, producţia era concentrată în special în mâinile unui mănunchi de privilegiaţi, iar sclavii, care reprezentau un procent mic din numărul total al locuitorilor, erau concentraţi în special în mâinile acestui grup redus de privilegiaţi: împăratul, reprezentanţii aristocraţiei de la curte şi ai nobilimii gentilice-tribale locale, care aveau zeci, sute şi chiar mii de sclavi fiecare.

Publicitate:

Iar în al treilea rând, majoritatea poporului japonez, aflat sub puterea sistemului imperial, care reprezenta dominaţia clasei privilegiate (un grup restrâns de aristocraţi gentilici având la dispoziţie un număr mare de sclavi, mai înapoiaţi şi mai năpăstuiţi decât restul populaţiei), trăia, în fond, în aceeaşi situaţie ca şi sclavii sau într-o situaţie apropiată de cea a sclavilor şi era exploatată din generaţie în generaţie în calitate de bumin. Aşadar, este absolut evident că societatatea antică japoneză a fost o societate sclavagistă şi încă una care se distingea printr-o nemaipomenită cruzime.

Şi în Japonia scocietatea sclavagistă antică a apărut după descompunerea orânduirii comunei primitive. Dar în societatea sclavagistă din Japonia s-au păstrat elemente şi rămăşiţe ale relaţiilor din comuna primitivă, de pildă aşa-numitul sistem uji-kabane. De aceea istoricii japonezi din trecut confundau adesea sistemul uji-kabane cu orânduirea gentilică.

Orânduirea gentilică reprezintă o societate bazată pe egalitatea primitivă, în timp ce sitemul uji-kabane constituie, de fapt, un sistem de clasă şi reprezintă o societate sclavagistă apărută pe ruinele orânduirii primitive.

În societatea sclavagistă din Japonia, rămăşiţele orândurii gentilice n-au fost nimicite în întregime; în condiţiile existenţei acestor rămăşite s-a format clasa dominantă, aşa-numita clasă uji-kabane. Majoritatea covârşitoare a japonezilor, trăind într-o orânduire în care existau aceste rămăşiţe, erau exploataţi ca adevăraţi sclavi sau depindeau direct de clasa învestită cu privilegii speciale, de aşa-numiţii uji-nokami, cu alte cuvinte de uji şi de kabane. oamenii care depindeau de uji-no-kami erau exploataţi în calitate de bumin. Aceştia nu puteau fi vânduţi şi cumpăraţi, dar puteau fi dăruiţi, aşadar, dependenţa lor era, în fond, apropiată de cea a sclavilor. Alti locuitori erau exploataţi în calitate de ko, ei aveau aceeaşi situaţie socială ca şi bumin şi erau semisclavi.

Fapte care atestă că în acea vreme poporul japonez se răscula adesea împotriva exploatării sclavagiste exercitată de către clasa privilegiată uji-kabane se întâlnesc chiar şi în “Kojiki” şi “Nihon Shoki”. Acţionând separat, aristocraţia gentilică şi nobilimea nu ar fi putut înăbuşi rezistenţa poporului care se ridică împotriva sclaviei. De aceea ele şi-au unit forţele pentru a reprima acţiunile poporului japonez răsculat. Această alianţă între aristocraţia gentilică şi nobilime creată cu scopul de a înăbuşi mişcarea poporului împotriva sclaviei, a constituit izvorul şi cauza apariţiei puterii imperiale în Japonia antică.

Povestirile despre cucerirea diferitelor regiuni – fie că este vorba de Campania împăratului Jimmu în răsărit, fie de supunerea răsculaţilor de către prinţul Yamato Takeru, fie despre cele patru campanii ale comandanţilor de oşti – nu sunt certe din punct de vedere istoric. Ele au fost create pentru a se arăta permanenţa şi forţa stăpânirii imperiale. Dar şi din ele răzbate ideea că puterea imperială a fost creată ca principală forţă pentru înăbuşirea mişcării poporului împotriva scalviei.

Explicatiile date de istoricii din trecut pasajelor din “Kojiki” şi “Nihon Shoki” în care impăratul este adesea prezentat ca find înzestrat cu o forţă supraomenească şi săvârşind acţiuni de o cruzime nefavorabilă nu sunt juste. Afirmaţiile lor că pasajele respective din “Kojiki şi “Nihon Shoki” ar arăta că aceste opere prezintă în mod obiectiv evenimentele istorice sunt ridicole. Profesorul Tsuda Sokiki explică acest lucru prin faptul că pasajele respective erau împrumutate din istoriile dinastiilor coreene şi chineze şi considera că această explicaţie este suficientă. Dar ele nu puteau fi împrumutate întâmplător. Explicaţia justă este, pe cât se pare, următoarea: trebuia să se arate poporului japonez că dacă îi va da prin gând să se rascoale împotriva exploatării sclavagiste îl aştepta inevitabill, o pedeapsă înfricoşătoare. Iar pentru a speria poporul japonez, împăratul trebuia înfăţişat ca un despot cumplit şi crud. Probabil că aşa şi era în realitate.

Societatea antică europeană avea la bază sclavagismul. Dezvoltarea ei s-a produs în perioada aristocraţiei şi a monarhilor, iar apoi a sistemului republican, în condiţiile lichidării totale a rămăşitelor orânduirii gentilice ca urmare a schimbărilor considerabile şi radicale intervenite în dezvoltarea agriculturii, negoţului şi meşteşugurilor.

În Japonia s-a ajuns la o altă situaţie. Procesele economice interne şi externe nu se puteau deşfăşura aici cu aceeaşi intensitate ca în Europa. Datorită stagnării caracteristice pentru ţările asiatice, au continuat să se menţină rămăşiţe ale orânduirii comunei primitive. În aceste condiţii şi ca urmare a unirii claselor stăpânitoare de sclavi, a apărut sistemul puterii imperiale, în care în fruntea statului scalavagist se afla împăratul.

Societatea sclavagistă antică a Japoniei, aflată sub influenţa Chinei continentale, unde pe atunci exista deja feudalismul, n-a atins nivelul de dezvolatare caracteristic Europei antice. În Japonia, sclavagismul se împletea cu iobagia, cu alte cuvinte Japonia a atins un stadiu de dezvoltare semisclavagist-semiiobagist, de la care a trecut la stadiul feudal-iobagist.

În istoria Japoniei n-a existat o perioadă similara perioadei antice din Europa a exercitat o anumită înrăurire şi asupra problemei umanismului din epoca modernă. Umanismul European al epocii moderne a luptat împotriva obscurantismului generat de feudalismul medieval, a barbariei medievale, apărând drepturile individului şi contribuind la educarea omului în spiritul culturii clasice antice republicane.

În Japonia însă, umanismul n-a putut să lupte cu atâta hotărâre împotriva dominaţiei feudalismului medieval, cum s-a întâmplat în Europa. În afară de aceasta, istoria Japoniei n-a cunoscut o perioadă antică clasică, care sa fi contribuit la educarea poporului în spiritul principiilor umaniste ale culturii antice. În consecinţa, în epoca modernă, ceeea ce mulţi numeau umanism era în realitate un pseudoumanism.

Publicitate:
Loading...

Acest website foloseste cookies. Continuarea navigarii reprezinta acceptul dumneavoastra Mai multe informații

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close