Home / Bizar / RĂPIRI STRANII! CAZUL TRAVIS WALTON, UNUL DINTRE CELE MAI CUNOSCUTE CAZURI DE RĂPIRE EXTRATERESTRĂ | VIDEO

RĂPIRI STRANII! CAZUL TRAVIS WALTON, UNUL DINTRE CELE MAI CUNOSCUTE CAZURI DE RĂPIRE EXTRATERESTRĂ | VIDEO

Lânga localitatea Heber (Arizona, SUA), în seara zilei de 5 noiembrie 1975, șapte muncitori forestieri se întorceau într-o camionetă spre caselelor din Snowflake. Pe la ora 18:15, în timp ce treceau printr-o pădure, au zărit, într-un luminiș, la o depărtare cca 20 de metri, plutind la circa 5 metri de sol, un obiect discoidal, având un mic dom în varf; obiectul era auriu, luminos, aparent metalic, cu diametrul de 5-6 metri și grosimea de 3 metri. Șoferul oprește camioneta, iar unul dintre muncitori, Travis Walton, de 22 de ani, coboară și simte o nevoie imperioasă să se apropie de straniul disc. Ceilalți strigă, în acest timp, la el să se întoarcă. Era, deja, prea aproape de OZN când acesta începe, brusc, să vibreze, să scoată niște sunete înfricoșătoare și, înainte ca Walton s-o poată rupe la fugă, o rază verde-albăstruie țâșnită din burta mașinii îl izbește peste față și piept, făcându-l să-și piardă cunoștiința.
Colegii din mașină îl văd aruncat la pământ și, isterizați, pornesc camioneta și se îndepărtează în viteză cale de vreun kilometru. Privind înapoi, pentru a vedea dacă nu sunt urmăriți, zăresc OZN-ul ridicându-se și îndepărtându-se într-o altă direcție. Cuprinși de remușcări, se întorc la locul incidentului să-și caute tovarășul; strigă după el, dar acesta nu mai era nicăieri.

Publicitate:

La ora 19:45 ajung în Snowflake într-o stare jalnică. Alertează șeriful local, se întorc în padure cu mai mulți bărbați reluând căutările. Fără succes. La miezul nopții se duc cu toții la mama lui Walton, povestindu-i incredibila întâmplare.

În zilele următoare căutarea este reluată cu circa 50 de oameni, unii călări sau în automobile de teren, iar, în final, și cu un elicopter. Nici un succes. Între timp, poliția ajunge la concluzia că cea mai plauzibilă ipoteză este că cei în cauza s-au încăierat, l-au ucis pe Walton, l-au îngropat pe undeva, după care au inventat incredibila poveste. Drept urmare este adus un detector de minciuni și încep interogatoriile. Fiecăruia i se pun 4 întrebări: l-ai rănit sau l-ai ucis pe Walton; știi că l-ar fi rănit sau ucis altcineva; cunoști că ar fi îngropat undeva; continui să susții că povestea cu OZN-urile este reală. În timp ce se primesc răspunsurile, se urmăresc atent reacțiile cu detectorul de minciuni. Cei șase au dat răspunsuri concordante; la cinci dintre ei depozițiile sunt susținute și de detector.

În seara zilei de 10 noiembrie Walton reapare, sunându-și sora de la un telefon public din afara orașului. Este confuz, înfricoșat, a slăbit între timp 10 kilograme, dar nu arăta ca cineva care a rătăcit timp de cinci zile prin pădure.
Supus interogatoriului atât de către oficialități, cât și de cercetători ai fenomenului OZN, povestește și repovesteste aceeași istorie. După izbitură și-a pierdut cunoștiința. Când și-a revenit zăcea pe spate, cuprins de sfârșeală, pe un soi de masă. Simțea o arsură în piept, o durere groaznică de cap, un gust amar, metalic în gura uscată, iar vederea îi era încetoșată. Nu se putea mișca. Auzea o târșâială ușoara în jur, dar nu putea să vadă de unde provine. “Probabil am fost rănit și acum sunt la reanimare”, și-a spus în momentul în care și-a reamintit incidentul din pădure. Salopeta și cămașa îi erau suflecate, iar pieptul îi era încins cu un aparat aparent metalic. în jur se mișcau trei umbre, cu măști, bonete și halate albe. Dintr-o dată vederea i se limpezi și zări cu groază că este privit de o pereche de ochi căprui, imenși, neomenești.

Încearcă să lovească în drepata și stânga, dar e prea slab; abia dacă apuca să-l împingă puțin pe unul dintre ei. Când îl atinge are impresia că e o pernă de grăsime lipsită de mușchi. Se ridică în șezut cu un efort supraomenesc. Încearcă să coboare de pe masă, dar cade pe podea. Se sprijină, cei trei încearcă să-l înconjoare; el începe să urle, să înjure și să-i amenințe cu obiecte care îi vin la îndemână. Între timp apucă să-i vadă mai bine. Aveau înfățișarea unor embrioni umani înalți de vreun metru și jumătate. Aveau picioare foarte scurte, două mâini și câte cinci degete cilindrice și moi. Purtau un soi de salopete fără cusături, de culoare brun-portocalie. Pareau extrem de fragili, cu oase subțiri și musculatură slabă. Nu aveau păr deloc, iar pielea le era fină aproape străvezie, de culoarea fildeșului. Capul le era disproporționat de mare, cu un craniu imens, maxilare mici, fine, buze aproape inexistente; o gură pe care n-a văzut-o deschizându-se, de pildă pentru a rosti vreo vorbă, un nas fin cu nări minuscule, urechi degenerate. Cei mai impresionanti erau ochii, cu un iris de 2-3 centimetri diametru, aminteau ca formă de ochiul pisicilor.
La urletele isterice ale lui Walton cele trei arătări nu reacționeaza decât printr-o privire aparent prietenoasă și o postură prudentă. În clipa în care se ridica cu intenția să se repeadă la răpitorii săi, cei trei se întorc și ies din încăpere prin singura ușă vizibilă.

Publicitate:

Walton, înțelegând că se află probabil în interiorul OZN-ului, s-a gândit că e momentul să încerce să scape. Iese pe un oridor circular; nu mai vede pe nimeni. Ajunge, în interiorul coridorului, într-o cameră rotundă, cu diametrul de cca 5 metri, cu tavanul în forma de cupolă. Singura mobilă era, în mijloc, un fotoliu având pe brațe o mulțime de butoane multicolore. Pe măsura ce se apropie de fotoliu, bolta de deasupra se întunecă și apar stele, nebuloase, corpuri cerești, mult mai clar decât într-o noapte senină la munte. Încearcă unele butoane, fără un rezultat deosebit, apoi se sperie de eventualele consecințe și nu se mai atinge de ele. Cu cât se depărta mai mult de fotoliu cu atât podeaua și tavanul se luminau, recăpătându-și stralucirea inițială. Nicăieri nu vedea, însă, vreun indiciu, o trapă, o încuietoare, un semn care să-i sugereze cum anume ar putea scăpa de aici. Tocmai se gândea să încerce totuși ceva dintre butoanele fotoliului din centru, când în cadrul ușii apăru un om.

Era un bărbat înalt de cca 1,90 metri, cu o constituție musculoasă, deosebit de armonioasă. Pe cap purta o cască străvezie ca un glob usor turtit, iar restul corpului îi era acoperit de un combinezon de astronaut, albastru, mulat, cu aspect de catifea. Avea, totuși, ceva ciudat la înfățișare, părul aspru, drept de culoarea nisipului, îi acoperea urechile; ochii erau străluitori, de culoare căpui-aurie; pe fața smeadă nu se vedea nicio urmă de barbă sau mustață. Nu purta nicio armă sau alt obiect. Îi făcu semn lui Walton să se apropie. Acesta îi adresă câteva întrebări, dar străinul nu răspunse și nu părea să-l înțeleagă.

De aici amintirile lui Walton devin cețoase, unele detalii fiind scoase la iveală cu ajutorul regresei hipnotice. Această metodă se bazează pe faptul ca sub hipnoză oamenii își pot reaminti, cu lux de amănunte, întâmplări care, în strare trează, par șterse complet din memorie.

Străinul l-a luat pe Walton de braț, făcându-l să înțeleagă că trebuie să-l urmeze. Intră într-o cămăruță, ușa din spatele lor se închisese fără urmă, iar peste vreo două minute se deschise în față o altă ușă, până atunci invizibilă. Coborâră pe o rampă, erau într-un fel de hangar uriaș. Obiectul pe care îl părăseau semăna cu OZN-ul văzut în padure, dar parcă era mai mare. Se aflau în mijlocul hangarului, iar în jur mai erau alte trei “farfurii zburătoare” ceva mai mici. Se angajaseră pe un culoar, peste tot sunt uși culisante care se deschid și se închid fără zgomot și fără ca însoțitorul să atingă ceva. Apoi intră într-o cameră dreptunghiulară.

Apoi se mai aflau trei indivizi asemănători cu însoțitorul său, îmbrăcați ca și acesta, doar fără cască. Erau doi bărbați, foarte bine făcuți și o femeie. Semănau între ei de parcă ar fi fost frați. Walton încearcă din nou să pună întrebări, dar rezultatul este același, tăcere și zâmbete prietenoase.

În încăpere mai erau doar un scaun și un soi de masă lungă de doi metri, acoperită cu o placă neagră, strălucitoare. Femeia și unul dintre bărbațe îl iau de brațe și, în ciuda protestelor sale, îl conduc pe Walton până la un colț al mesei. Orice împotrivire ar fi fost de prisos. El îi roagă să-i explice măcar ce anume vor de la el, dar în loc de răspuns, i se pune pe față o mască, asemănătoare măștilor de oxigen, iar el simte cum puterile îl părăsesc și totul în jur se întunecă.

Următorul lucru de care își aduce aminte a fost că zăcea pe burtă, noaptea, pe marginea unei șosele în apropiere de Heber. Întorcând capul, a mai apucat să zărească, foarte aproape, un OZN cu diametrul de vreo 15 metri plutind deasupra carusabilului și țâșnind, apoi, vertical și fără zgomot spre cer.

Este supus și el, chiar de vro două ori, testului cu detectorul de minciuni. Rezultatul este o dată pozitiv, o dată negativ. Nu trebuie uitat însă faptul că detectorul de minciuni măsoară, înainte de toate, starea emoțională a celui interogat, povestind întâmplările înfricoșătoare prin care a trecut, Walton le retrăiește intens.

Pentru a scoate la iveală mai multe detalii, Travis acceptă să fie supus regresiei hipnotice. În urma acesteia, aplicată de Dr. James Harder, profesor la Universitatea din Berkeley California, Walton a fost în măsură să-și reamintească o serie de alte detalii ale întâmplării, dar aceste detalii nu au putut umple lacuna în timp până la cele cinci zile și șase ore cât a lipsit. El și-a descris detaliat pățaniile în cartea “The Walton Experience”, apărută în 1978. Alți autori au prezentat și ei cazul, între care Bill Barry în cartea “Ultimate Ecounter” (1977) sau D. Scott Rogo în “UFO Abdutions” (1980).

Dr. Rosenbaum, unul dintre cei trei psihiatri care l-au examinat pe Walton, declara că are convingerea absolută că tânărul nu minte și nu încearcă să facă vreo farsă. Lamont McConnell, utilizând un aparat de testare a personalității, spunea și el că nu a descoperit vreo deviație care să indice o boală psihică. De altfel, vecinii l-au caracterizat pe Walton ca pe un ins serios, absolut de încredere, care a suferit atunci când a fost ridiculizat de cei care i-au pus afirmatiile la îndoială.

Mai mulți investigatori cunoscuți și serioși ai fenomenului OZN, între care Jaques Vallee și Timothy Good, ale căror cărți s-au tiparit și în România, au stat de vorbă cu Walton personal, separat, ajungând la conluzia că, poate cu excepția unor amănunte, istoria trebuie
acceptată ca reală.

Publicitate:
Loading...

Acest website foloseste cookies. Continuarea navigarii reprezinta acceptul dumneavoastra Mai multe informații

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close