Home / Stiinta / CUM AU INTERPRETAT OAMENII LUMEA

CUM AU INTERPRETAT OAMENII LUMEA

Înca din cele mai vechi timpuri, venind în contact cu lumea iînconjurătoare, acționând asupra ei în primul rând în procesul muncii, oamenii au început a-și pune întrebări referitoare la originea și la natura acestei lumi, la sensul dezvoltării ei, la locul și rolul omului în natură la sensul vieții etc.

Omul fiind însă o ființă în continuă dezvoltare și perfecționare, însuși modul în care a răspuns la asemenea întrebări, de fapt modul de interpretare a lumii, a fost diferit de la o epocă la alta. Reflectarea lumii prin noțiuni, categorii, legi etc. nu s-a realizat, desigur, dintr-o dată, spontan și de la început într-o concepție sistematică despre lume, au trebuit acumulate și verificate practic, generalizate și sintetizate nenumărate observații și reprezentări ale omului despre mediul său înconjurător sau despre sine însuși pentru a ajunge la un sistem închegat de idei, la o concepție generală și armonioasă despre lume, adică la o filozofie (cuvântul “filozofie” e de origine greacă și înseamnă “dragoste de înțelepciune”).

LA ÎNCEPUTURILE SOCIETĂȚII OMENEȘTI

Nivelului extrem de redus al fortelor de producție de care dispuneau oamenii în orânduirea comunei primitive, adică la începuturile societății omenști, i-a corespuns o dependență aproape totală față de natură. Gradul redus al dezvoltării forțelor de producție, a uneltelor de producție în primul rând, strâns legat de sărăcia cunoștiințelor de care dispunea, nu i-au permis omului primitiv decât o concepție rudimentară despre natură, despre viață, despre lume, concepție în care coexistau, alături de elemente de gândire ce reflectau adecvat unele proprietăți ale lucrurilor sau ființelor de care el se lovea zilnic, o serie de reprezentări fantastice, iluzorii, denaturate despre psihicul omului, despre animale, despre originea lumii în general.

Faptul că s-au inventat unelte de producție, ca piatra șlefuită, ciocanul, toporul, sulița, săpăliga, râșnița de mână ș.a., ilustrează note de gândire realistă a omului primitiv. Fără o astfel de gândire, care să reflecte însușiri obiective, de pildă ale materialului din care urma să fie confecționată unealta, nu ar fi fost posibilă construirea ei.

În același timp însă, unele dintre fenomenele naturii nu puteau fi explicate pe cale rațională, datorită atât complexității lor, cât și faptului că scăpau controlului oamenilor, și astfel ajungeau să fie atribuite unor forțe supranaturale.

Viața și moartea, visurile, animalele care nu puteau fi ușor supuse și care puneau viața omului în pericol, cele care, pe de altă parte, asigurau hrana dar erau destul de rare, fenomenele cerești, meteorologice etc. au constituit pentru gândirea primitivului fenomene greu de explicat. Așa se face că în perioada comunei primitive au apărut o serie de credințe și ritualuri ca totetismul, magia, animismul, cultul strămoșilor etc., explicații fantastice, denaturate ale unor lucruri, ființe și fenomene naturale, în care se manifestă slăbiciunea omului primitiv în lupta sa cu natura, dar totodată și dorința lui de a influența lumea înconjurătoare.

VIZIUNEA ANTICĂ ASPURA LUMII

Dezvoltarea forțelor de producție a făcut ca, treptat, în cadrul comunei primitive să apară elemente ale modului de producție sclavagist, folosirea muncii sclavilor, mai productivă, generalizându-se treptat. Trecerea de la unelte de piatră la cele metalice, mai întâi de cupru și bronz și apoi de fier, mineritul și prelurarea metalelor, perfecționarea agriculturii, apariția și dezvoltarea meșteșugurilor, a construcțiilor etc. determină o dezvoltare de ansamblu a producției sociale. Diversificarea din ce în ce mai mare a ocupațiilor productive, în conditțiile noilor relații bazate pe proprietatea privată, duce la apariția și dezvoltarea schimbului de mărfuri, a comerțului, care ia proporții necunoscute până atunci mai ales în state sclavagiste dezvoltate, ca Egiptul, Grecia ș.a. Orizontul omului se lărgește, se dezvoltă navigația, mărginirea locală este din ce în ce mai mult învinsă.

Tot acest proces complex se desfășoară tocmai pe baza folosirii cunoștiințelor conforme cu realitatea, acumulate de oameni în ativitatea lor practică, determinând totodată lărgirea și perfecționarea continuă a acestora. Cerințele orientării omului în spatiu și timp, îndeosebi în cadrul călătoriilor îndepărtate  pe uscat sau pe mare, ca și cele ale agriculturii, au făcut necesare cunoștiințe legate de mișcarea Soarelui, a Lunii și a stelelor, de succesiunea anotimpurilor, a zilei și a nopții etc. Observațiile astronomice au avut ca urmare lărgirea cunoștiințelor în domeniul matematicii, care, în același timp, s-a dezvoltat și în legătură cu măsurătorile de teren, cu diferite calculi în domeniul comerțului, construcțiilor etc. Căutând mijloace pentru vindecarea bolilor, oamenii au dobândit cunoștiințe în domeniul alcătuirii corpului omenesc și în același timp, pe baza practicii agricole, cu privire la alcătuirea și la viața plantelor, s-au născut astfel primele elemente de anatomie umană și de botanică. În condițiile apariției și dezvoltării scrisului, pe baza necesității sociale de a consemna anumite fapte și evenimente din viața popoarelor, a avut loc fixarea în diferite forme a unor fapte și cunoștiințe care stau la temelia începuturilor istoriei.

Sistematizarea, generalizarea și transmiterea acestor elemente de cunoștiințe științifice, continua lor dezvoltare au fost favorizate de faptul că, o dată cu apariția sclavagismului și consolidarea statelor sclavagiste, din rândul oamenilor liberi, de regulă ale celor care prin poziția lor sociala erau absolviți de muncă fizică, s-a diferențiat un grup de oameni care se ocupau în mod special cu știința, filozofia, arta, cultura în general.

Orânduirea sclavagistă, constituind un mare pas înainte în dezvoltarea societății, se caracterizează și pe planul ideilor, al interpretării lumii, printr-un real progres față de orânduirea comunei primitive. În raport cu aceasta, în state difetite, de pe continente diferite chiar, se constată că răspunsurile date în perioada slavagistă la întrebările referitoare la originea lumii, la cauza și esența ei, la raportul dintre om și natură, la locul omului în lume sunt cele mai largi, mai cuprinzătoare, cu mult mai profunde. Ele dobândesc o formă mai clară, mai precisă și mai fundamentală, luând în același timp un aspect sistematic. La vechii indieni, egipteni, chinezi, la babiloneni, asiro-caldeeni apare în formă conștientă răspunsul la întrebările de mai sus.

Încă din perioada antichității se conturează în gândirea umană două concepții diametral opuse în interpretarea lumii: materialismul și idealismul. Lupta dintre materialism și idealism, care străbate ca un fir roșu întreaga istorie a gândirii omenești, punându-și pecetea asupra modului în care oamenii au interpretat natura, societatea și gândirea își are astfel obârșia încă în orânduirea sclavagistă, la izvoarele apariției științei și filozofiei.

De o mare însemnătate pentru întreaga dezvoltare ulterioară a gândirii omenești este faptul că încă din acea perioadă au existat nu numai gânditori, dar școli întregi care însumau un număr impresionant de reprezentanți situați pe pozițiile materialismului și care au dat în mod sistematic, închegat, soluții materialiste la întrebările fundamentale legate de interpretarea lumii. Un exemplu grăitor în acest sens îl constituie interpretarea materialistă dată lumii de diferite școli și de numeroși gânditori ai vechii Elade.

Cu peste douăzeci de secole în urmă, oamenii înțelepți, gânditori înaintați, folosind rezultatele știinifice ale epocii lor, au considerat că lumea în care trăiau, natura, universul pe care ei îl cunoșteau, Soarele, Luna și aștrii, nu sunt produsul unei forțe supranaturale, mistice, ci rezultatul firesc al dezvoltării naturii, materialaă prin însăși esena ei. Dar, evident, într-o orânduire bazată pe existența unor clase cu interese opuse nu putea fi vorba de o poziție unitară în ceea ce privește interpretarea lumii, întrucât și pozițiile sociale și interesele și, implicit, modul de a gândi al celor ce își propuneu să interpreteze lumea erau profund diferite. Așa se face că în lumea antică, în Grecia, a apărut sub influența intereselor claselor retrograde, misticismului și religiei, ca rupere a gândirii de realitatea obiectivă, un mod cu totul opus de a interpreta lumea, idealismul (idealismul încearca să demostreze că lumea este produsul conștiinței, că ea nu ar putea să existe fără această conștiință). În Grecia antică, în lupta împotriva materialismului, idealismul s-a închegat pentru prima oară în mod sistematic în concepția despre lume a lui Platon, deși are merite incontestabile în domeniul logicii și al teoriei cunoașterii, considera că lumea în care trăim nu este decât o copie, o imagine palidă a unei lumi a “ideilor”. Spre deosebire de “lumea ideilor”, care are o existență aparte, obiectivă, care e eternă, perfectă, imuabilă, “lumea sensibilă” este trecătoare falsă iluzorie. Adevărata lume este cea ideală. Numai acolo, spunea el, există ordine, perfecțiune, frumusețe eternă și binele suprem.

După Socrate și Platon mai ales, întreaga gândire filozofică a vechii Elade, ca și cea a lumii antice în general, este străbătută de lupta dintre materialism și idealism, dialectică și metafizică.

Un moment de seamă în istoria gândirii îl reprezintă Aristotel, gigantul filozofiei lumii antice, care a înfăptuit sistematizarea cunoștiințelor științifie și filozofice ale timpului său și prin ale cărui lucrări s-a construit logica și au fost dezvoltate principalele domenii ale științei.

O deosebită importanță pentru dezvoltarea gândirii filozofice a avut-o critica pe care Aristotel a făcut-o idealismului lui Platon precum și modul în care el a interpretat lumea, elaborând o concepție materialistă care, cu toate inconsecvențele ei, recunoaște existența obiectivă a lumii materiale. Natura, scrie Aristotel, este totalitatea lucrurilor care au un substrat material și se găsesc într-o veșnică mișcare și transformare. Lumea materială a existat dintotdeauna și va exista întotdeauna, a o explica, a o cunoaște înseamnă a cunoaște fenomenele naturale. Senzațiile, reprezentările, noțiunile sunt oglindiri ale lucrurilor reale.

O considerabilă contribuție a adus Aristotel la elaborarea problemelor logicii, teoria lui generalizând realizarile științifice ale lumii antice. Deși asemuia în mod greșit dezvoltarea naturii cu activitatea omenească, Aristotel a ajuns la înțelegerea faptului că natura se află în continuă dezvoltare. El a elaborat pentru prima dată o teorie cu privire la diferitele forme de mișcare și dezvoltare, teorie care a constituit o valoroasă realizare a științei antice grecești. Dintre realizările lui Aristotel în domeniul științelor naturii sunt: demonstrația sa că Luna și Pământul au forme sferice; clasificarea dată de el animalelor. Aristotel a distins o serie de domenii științifice pregătind astfel posibilitatea desprinderii ulterioare a diferitelor științe speciale.

Analiza luptei dintre materialism și idealism din sânul filozofiei grecești evidențiază totodată că, spre deosebire de idealism, care a avut o orientare speculativă, abstractă, materialismul s-a format și s-a dezvoltat prin apelul la datele provenite din cercetarea naturii.

Acest website foloseste cookies. Continuarea navigarii reprezinta acceptul dumneavoastra Mai multe informații

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close